Niciodată, nu-i prea târziu, să scrii povești de dor, chiar dacă s-a făcut un ghem de 18 veleaturi de când s-a scurs ultima picătură din paharul vieții lui
CONSTANTIN GÂRMACEA
Pe pământ, este primăvară cu câțiva pomi colorați în verde, când a răbufnit din nou durerea și simt trecutul mai aproape ca oricând. În noaptea albastră privesc spre orizont, acolo unde parcă drumul intră-n infinit și aștept să se deschidă cerurile să curgă pe pământ credință, iubire și smerenie.
Atunci sufletul tău care plutește printre serafimi și heruvimi să privească spre această frică a soarelui, care parcă agonizează după o iarnă doar cu zdrențe de omăt și cu o lume șubrezită de întrebări și neliniști. Eu am rămas aici unde m-ai lăsat, adulmec parfumul tău de eter și pe al meu care are miros de dalbă senectute.
Mi-e greu să înțeleg ce este veșnicia și că nu poți să-mi mai dai ce mi-ai luat. Sper ca sufletul tău să-și fi găsit liniște și pace în lumină.
Mariana – soție, Beatrice – fiică